Handbal cu pasiune la 3 grade Celsius

O zi de sâmbătă, 17 noiembrie, afară sunt 3 grade, iar un grup 35 de copii de 9-15 ani joacă handbal în curtea școlii. Este o imagine care pare desprinsă din anii 60-80, când copiii făceau sport cu pasiune, unde apucau, pe maidan, în curtea școlii, pe stradă etc. Suntem totuși în anul 2012,  în cartierul Costeaca, la periferia Bucureștiului, în școala 182 „Alexandru Costescu”. Faptul că au jucat în curtea școlii nu se datorează unui proiect de a „căli” copiii, ci datorită faptului că nu a fost găsită cheia de la sala de sport. Totuși copiii au ales să rămână să facă sport, mai ales că aveau și meci amical cu copiii de la școala 192. Poate și pentru că au fost obișnuiți toată vara și toamna să joace afară.

Mulți zic că acum copiii sunt lipiți de calculator și că nu-i mai interesează sportul. Eu zic că, totuși, copiii au rămas la fel, numai că s-a schimbat mediul în care pot să facă sport: nu mai au unde să facă sport și nu mai au cu cine să facă sport. Acești copii nu au plecat acasă neputând să joace în sală, ci au ales să joace afară. Pe vremuri, curtea școlii era deschisă sportului, acum școlile sunt închise ca niște fortărețe. Pe vremuri găseai oameni cu pasiune, care le insuflau copiilor dragostea față de un sport. Acum, fără să greșesc, majoritatea profesorilor de sport se întreabă cine-i plătește dacă fac antrenamente suplimentare cu copiii. Pasiunea trece prin buzunar. Parcă acum 20 – 30 de ani oamenii aveau mai puţini bani, dar atunci aveau  mai multă pasiune, dragoste față de meserie și dorința de a transmite sportul altor generații.

Proiectul „Handbal în cartier” a fost început  pe 7 iulie, la începutul vacanței de vară, cu scopul de a-i iniția pe copiii din cartierul Costeasca în handbal și de a face o activitatea organizată de vacanță. Proiectul este susținut de asociația Corporeanima (www.corporeanima.ro)  și este gratuit, astfel încât toți copiii din cartier să aibă posibilitatea de a participa. Am inițiat proiectul plecând poate și de la pasiunea mea pentru handbal, când în școala generală, având-o dirigintă pe doamna Maria Constantinescu, fost căpitan de echipă națională, am început să joc handbal. Pasiunea a rămas neconsumată, fiind oprită de o notă de 7 luată la limba rusă, când tatăl meu m-a oprit să mai merg la antrenamentele începute la un club școlar. Tot timpul am avut regretul că puteam să joc handbal de performanță, în minte rămânând-mi şi acum cuvintele de încurajare ale antrenorului de club, care a remarcat faptul că eram stângaci. Cred în continuare că handbalul ar trebui să fie sport național, înaintea altor sporturi mai populare, dar la care nici nu avem rezultate și nici nu sunt modele de dezvoltare pentru copii. Eu vreau ca măcar într-o zonă periferică, unde sunt 7 școli să se creeze în timp o tradiție a handbalului.

Proiectul există și pentru că avem un antrenor, domnul Viorel Iordache, vecin cu noi în cartier, care vine și face antrenamente cu copiii. Este un om care face acest lucru voluntar. Chiar sunt niște studii care spun că munca voluntară îmbunătățește semnificativ starea de sănătate a pensionarilor. La domnul Iordache se vede acest lucru, arătând ca un om de 50-60 de ani, nu de 72 cât are în realitate.

 

Proiectul tinde să se polarizeze în cartierul nostru. În vacanță au fost inițiați în handbal 70 de copii, acum vin la antrenamente în medie 25 de copii. Acum două săptămâni au început să joace handbal și copiii din școala 192 și așa, ușor, ușor, poate vom polariza toate școlile din zonă, astfel încât la primăvară să facem un campionat între clase și apoi între școli.

Visul meu ar fi ca toți copiii din cartier să facă handbal până termină școala generală, mai mult, să știe cel puțin 4–5 sporturi. Sunt convins că această experiență ar rămâne în mintea și sufletul copiilor iar la nivel de învățare semnificativă s-ar imprima că: sportul este bun pentru sănătatea fizică și mentală, munca în echipă este importantă, important este să participi şi, poate cel mai important lucru, că poți progresa rapid prin implicare și disciplină.

Proiectul are și obiective pe termen mediu și lung: în 3 ani școala 182 să ajungă campioană municipală, iar cel puțin un copil din cartier să ajungă în 10 ani la echipa națională. Copiii știu aceste obiective și majoritatea cred în ele. Vrem ca în această școală și în școlile vecine din cartier pasiunea copiilor pentru sport să fie un model pentru cum sportul poate fi unul dintre pilonii dezvoltării fizice și intelectuale ale copiilor. Școala 182 are și acum performanțe la sport și educație: campioni la șah, baschetbaliști care nu întâmplător au intrat la licee bune ca Sava și Vianu. Cel mai interesant  profil este al lui Vlad, care a fost șef de promoție în școală, iar acum, după primul an la liceul Tudor Vianu are media 9.97. Un amănunt important este că Vlad are, la 15 ani, și centura neagră la karate. Sportul și educația se susțin reciproc, experiența mea profesională din ultimii 14 ani, în care am lucrat în zona dezvoltării personale arătându-mi că mulți dintre oamenii de succes, care acum sunt manageri de vârf sau antreprenori dinamici, au făcut și fac sport.

Acum copiii fac handbal în sala de sport. Un consilier de la primăria sectorului 1 ne-a promis că ne va ajuta cu o finanțare pentru porți, mingi și alte echipamente. După ce inițial mi-a spus că ne va ajuta rapid, acum mi-a comunicat că intră pe bugetul de la anul. Culmea este că tocmai primarul Chiliman mi l-a prezentat pentru a mă ajuta în proiectele pentru copii. Pe de altă parte, acum câteva săptămâni în cartierul nostru se reasfalta o stradă care nu avea nevoie de reparații. Culmea este că am primit câteva mingi de la deputatul aflat acum în opoziție. Trăim într-o țară de ciudată. Noi avem nevoie de echipamente pentru sport acum. Cum nu avem porți de handbal și nici buget pentru a le cumpăra am implicat oamenii din cartier la confecționarea lor. Eu cumpăr materialele, vecinul meu Bogdan Alecu taie și șlefuiește materialele, antrenorul de handbal construiește porțile, iar niște tineri rapidiști din cartier au spus că-mi dau vopsea vișinie și albă. Pe  1,2 decembrie am vopsit timp de 10 ore porțile. Au ieșit niște porți de nivel european, adică arată exact ca cele de la campionatul european de handbal feminin ce tocmai s-a încheiat. Cu puțini bani și multă pasiune se pot face multe.

Cu puțină pasiune se pot face multe, chiar și fără ajutorul unor politicieni care promit și după aceea nu se țin de cuvânt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *